Megaesofagul la câine – cauze, simptome şi diagnostic
Ce este megaesofagul

Mergaesofag înseamnă esofag mărit. Aceasta este o afecțiune în care esofagul, un mușchi tubular care transportă hrana de la cavitatea bucală la stomac, este mărit și nu funcționează corespunzător. Atât câinii, cât și pisicile pot suferi de această afecțiune, dar este cu mult mai des întâlnită la câini.

Atunci când animalul înghite hrană sau lichid, acestea sunt transportate spre stomac prin esofag, care se contractă și se relaxează ritmic pentru a împinge substanțele ingerate spre stomac. Atunci când esofagul funcționează normal mâncarea se deplasează din cavitatea bucală până în stomac în termen de câteva secunde.

În cazul megaesofagului, nervii sau mușchii acestuia nu mai functionează optim și apar probleme de motilitate. Esofagul se întinde, iar contracțiile musculare nu mai sunt eficiente. Din cauza acestui fapt, mâncarea nu ajunge întotdeauna în stomac. Aceasta se poate acumula în esofag provocând regurgitarea acesteia.

Regurgitarea poate avea loc la câteva minute de când mâncarea fost înghițită, caz în care aceasta arată ca în momentul în care a fost mâncată, iar dacă regurgitarea are loc la câteva ore după ce hrana a fost mâncată, aceasta va avea un aspect tubular, ca un cârnat.

Regurgitarea frecventă predispune animalele la o afecțiune numită pneumonie de aspirație, care apare atunci când câinele inspiră în timpul unui episod de regurgitare, permițând unei cantități mici de hrană să ajungă în plămâni. Hrana ajunsă în plămâni poate cauza o infecție care ar putea chiar să pună în pericol viața animalului.
Cauzele megaesofagului

Megaesofagul poate avea diverse nivele de severitate. Există situații în care mobilitatea hranei este afectată slab și doar în unele zone ale esofagului sau situații în care întregul esofag nu funcționează corect. Megaesofagul poate fi o afecțiune congenitală, ceea ce înseamnă că aceasta este prezentă încă de la naștere sau poate fi o afecțiune dobândită.

Megaesofagul congenital este mai răspândit decât cel dobândit, iar unele rase de câini sunt mai predispuse decât altele. Rasele cele mai predispuse la megaesofag sunt Fox Terrier, Ciobănesc German, Dog German, Setter Irlandez, Labrador, Schnauzer Pitic, Newfoundland și Shar-pei.

Megaesofagul nu este foarte des întâlnit la pisici, dar atunci când apare cele mai afectate sunt Siamezele și alte rase înrudite cu acestea.

Forma dobândită a acestei afecțiuni apare de obicei la animalele mai în vârsta și de cele mai multe ori este un efect secundar altei afecțiuni cum ar fi boala neuromusculară autoimună, Boala Addison sau hipotiroidism. Megaesofagul poate fi cauzat și de prezența unui obiect străin în esofag, inflamație, tumoră sau prin expunerea la unele toxine cum ar fi organofosfații.

În cazul megaesofagului dobândit este crucial să fie tratată afecțiunea care stă la baza acestuia.

Există situații în care nu este cunoscut o cauza megaesofagului.

Simptome și diagnostic

Simptomele megaesofagului includ regurgitarea hranei și a apei. Este de reținut că recurgitarea este diferită de vomitare. Vomitarea este un proces activ în care câinele își contractă abdomenul și toracele golind conținutul stomacului. De cele mai multe ori în cazul vomitării există suficient timp în care să ne dăm seama de acest proces și să ducem câinele afară.

Regurgitare este foarte diferită, este un proces pasiv și neașteptat. Câinele poate regurgita fără să dea vreun semn dinainte.

Alte simptome ale megaesofagului sunt legate de pierderea caloriilor din cauza recurgitării sau pneumonia cauzată de pătrunderea hranei în plămâni, dificultăți la înghițit, salivare excesivă, tuse, schimbarea tonului vocal, scurgeri nazale, respirație urât mirositoare, febră, pierdere în greutate, foame extremă, stare fizica proastă și probleme respiratorii.
Cățelușii cu megaesofag congenital încep în mod obișnuit să regurgiteze de îndată ce își încep dieta cu mâncare solidă.

Animalul suspectat că ar suferi de megaesofag ar trebui văzut imediat de către un veterinar pentru examinare în detaliu. Megaesofagul poate fi o afecțiune fatală, în special în cazul în care apare pneumonia de aspirație.

Veterinarul trebuie să fie foarte atent la istoricul câinelui și la simptomele acestuia. Se vor face analize de sânge și radiografii la torace și abdomen pentru a vedea dacă esofagul este mărit sau dacă acesta conține aer, fluid sau hrană.

Diagnosticul final se face de obicei cu ajutorul radiografiei cu bariu sau a fluoroscopiei. O tehnică mai avansată numită esofagoscopie poate fi folosită în stabilirea diagnosticului. Aceasta este o procedură care permite vizualizarea interiorului esofagului și poate fi folosită de asemenea la extragerea obiectelor străine în cazul în care există sau pentru a evalua obstrucțiile  sau tumorile care există.

Tratament și îngrijire

În cazul în care megaesofagul este dobândit și este o afecțiune secundară la o altă boală, această boală trebuie identificată și tratată.

În cazul în care megaesofagul este idiopatic, tratamentul va fi simptomatic și de îngrijire. Există puține medicamente ce pot fi folosite pe animalele ce suferă de megaesofag, dar nu sunt foarte eficiente și au efecte secundare semnificative, ca multe alte medicamente.

În mod evident mâncatul și băutul reprezintă cele mai mari amenințări la animalele de companie ce suferă de megaesofag pentru că acestea reprezintă activități ce duc la episoade de regurgitare, ducând mai departe la privarea de nutrienti și pneumonie de aspirație.

Câinii cu megaesofag tind să o ducă mai bine cu mese mai mici dar mai frecvente administrate din boluri ridicată sau cu mâna. Atunci când corpul este ridicat într-o poziție verticală gravitația face ceea ce esofagul nu poate singur, adică transportă hrana spre stomac.

Mulți stăpânii de câini cu megaesofag își încurajează câinii să rămână în poziția șezut timp de 10 minute după ce au mâncat sau băut ceva pentru a permite gravitației să ducă hrana sau apa în stomac.

Există un dispozitiv numit scaunul Bailey, folosit de unii stăpâni de câini, care menține câinele în poziție verticală în timpul mesei. După masă câinele trebuie să stea în scaunul Bailey timp de 10 – 30 de minute, permițând gravitației să deplaseze hrana prin esofag până în stomac.

Mulți veterinari recomandă adăugarea de agenți de îngroșare în apă pentru a reduce frecvența de aspirație. Cea mai bună metodă de hrănire și cea mai bună hrană se vor stabili prin încercări.

A avea grijă de un câine ce suferă de megaesofag este în mod evident un proces ce consumă timp, dar cu îngrijire corespunzătoare câinii vor duce vieți relativ normale, chiar dacă suferă de o afecțiune ce era fatală în cele mai multe cazuri.

sursa : zooland

Rinotraheita Infectioasa Felina este o boala virala caracterizata prin sindrom febril, debut rapid al evacuarii secretiilor oculonazale purulente, stomatita necrotica si ulcerativa. Boala este deasemenea cunoscuta si ca Influenta Felina si Coriza Felina.
Boala are o perioada de incubatie relativ scurta, in schimb perioada de evolutie a bolii este destul de lunga, ajungand pana la 4 saptamani si peste.
Ca semne clinice apar secretiile nazale, stranutul, la nivel ocular conjunctivita, secretii purulente si uneori ulcer corneean, la nivelul cavitatii bucale ulcere si hipersalivatie. Rareori prin complicatii bacteriene poate aparea pneumonia. Febra deasemenea este intalnita frecvent avand valori constante de 40 grade. Frecvent este intalnita starea de depresie care are o severitate accentuata.
Virusul infecteaza si se multiplica la nivelul cavitatii nazale,ochilor, sinusurilor, traheei, cavitatii bucale si tonsilelor, determinand inflamatia si sindrom febril. Datorita secretiilor nazale, simtul mirosului este grav alterat si diminuat determinand si o scadere a apetitului. Daca aceasta diminuare a apetitului sau pierderea toatala este periculoasa la toate pisicile, acest lucru este mult mai grav la pisoi, la care anorexia si deshidratarea pot aparea rapid.

Pisicile trecute prin boala raman purtatoare si eliminatoare de virus pe toata perioada vietii.
Toate felinele domestice sau salbatice sunt susceptibile infectiei. Boala afecteaza in special pisoii, pisicile aflate in stari de stres sau in medii suprapopulate. Pisoii nascuti din pisicile adulte infectate si pisicile in varsta sunt cele mai predispuse imbolavirii.
Sursele de transmitere sunt reprezentate de saliva si secretiile respiratorii ale pisicilor purtatoare sau cu simptom de boala, virusul fiind transmis prin intermediul stranutului si al tusei. Este o boala frecvent intalnita in sezonul rece si umed, cu incidenta ridicata in lunile decembrie – martie.
Trecerea prin boala nu confera o imunitate satisfacatoare astfel ca se pot inregistra reimbolnaviri in conditiile in care animalul este stresat sau imunodepresat.
Mortalitatea bolii, desi intr-un procent mic, este crescuta la pui si la animalele slabite.
Terapia depinde de severitatea si simptomele manifestate. Se va aplica o terapie de sustinere si simptomatica, mentinerea narinelor si a ochilor curati prin indepartarea secretiilor, spalaturi bucale si a cavitatilor nazale cu solutii ce contin vitaminele A si E. Antibioterapia se uziteaza pentru tratarea infectiilor bacteriene secundare.
Asigurati-va ca pisica se alimenteaza si consuma lichide, in caz contrar se pot administra fluide intravenos sau subcutanat.
Ca preventie a bolii se recomanda evitarea factorilor stresanti, asigurarea conditiilor de intretinere, igiena si alimentatie, si protejarea pisoilor in cazul unei umiditati crescute si a tempearaturilor scazute. Ca preventie specifica se va practica imunizarea pisicilor cu vaccinuri incepand cu varsta de 8-10 saptamani cu rapel la 2-3 saptamani diferenta, apoi anual.

sursa : animale

Entropionul este o maladie genetica, se crede ca este congenitala (mostenita), la care pleoapele se ruleaza spre interior cauzand genele sa se frece de cornee cauzand iritatii si disconfort. Desi atat pleoapa inferioara cat si cea superioara se pot freca de cornee, de cele mai mute ori cea inferioara este afectata. Aceasta problema poate fi usor detectata la doar cateva luni de viata a catelului, dar in unele cazuri cainii fac entropion pe parcursul vietii datorita altor probleme oftalmologice.

Deoarece se crede ca aceasta maladie este transmisa genetic de la parinti, orice caine care are entropion nu trebuie folosit la inmultire si ar trebui sterilizat sau castrat pentru a preveni transmiterea mai departe a bolii.

Aceasta boala poate aparea la aproape orice rasa, dar unele rase sunt mai predispuse sa o aiba decat altele. Aceste rase sunt (fara a ne limita doar la acestea): Mops, Saint Bernard, Chow Chow, Cocker, Shar Pei, Labrador, Mastiff Neapoletan, Bulldog Englez, Setter Irlandez, Dog German, Bloodhound s.a.

Simptome:

Lacrimare sau scurgeri din ochi;
Ochii par tinuti intredeschisi;
Scarpinarea in jurul ochilor; cainele se freaca cu laba in zona ochilor.

Diagnostic:

Ochiul este examinat intr-un control de rutina. Veterinarul poate vedea pozitionarea neobisnuita a genelor.

Se poate folosi un colorant fluorescent special (Fluoresceina) care se pune in ochi si scoate in evidenta iritatiile formate din cauza genelor pe cornee. Acest colorant apare ca un verde fosforescent in locul ulceratiilor de pe suprafata ochiului.
Tratamentul:

Cand entropionul este sever se impune rezolvarea situatiei prin interventie chirurgicala. Exista doua metode chirurgicale in functie de gravitatea situatiei.

Metoda suturii de prindere: Prin aceasta metoda in interiorul pleoapei sunt introduse suturi care o trag spre exterior prevenind ca genele sa se frece de cornee. Suturile sunt pastrate in pleoapa o perioada scurta de timp, apoi sunt indepartate. De obicei aceasta metoda este folosita doar pe pui la care entropionul este reversibil. In general aceasta metoda nu este folosita cu succes in cazul cainilor mai in varsta.

Metoda chirurgicala: Cel de-al doilea tip de interventie este o procedura majora si implica inlaturare de piele de pe pleoapa. In cazul in care cainele dumneavoastra are nevoie de o astfel de interventie asigurati-va ca veterinarul are experienta in astfel de cazuri sau adresati-va altui veterinar cu experienta.

In ambele metode folosite, cainele dumneavostra, va fi trimis acasa cu un guler care nu-i va permite sa isi atinga ochii cu labele si foarte probabil i se va prescrie si un tratament format de cele mai multe ori din picaturi de ochi. Ochii cainelui vor fi reverificati post-operator pentru a va asigura ca totul s-a vindecat corespunzator.

sursa : zooland

De multe ori, depresia canină se manifestă la fel ca cea umană. Animalul are zile mai proaste, în care este lipsit de viață, apatic și doarme mult. Câteodată devin iritabili fără un motiv aparent.

Schimbările de stare și de comportament sunt cele mai frecvente și evidente. Câinele se retrage, evită stăpânul și activitățile de zi cu zi ale casei. Nu mai e dornic să se joace sau să iasă la plimbare. Nu se mai bucură când ajunge stăpânul acasă de la serviciu sau când i se aruncă jucăria favorită.

Letargia și anxietatea pun stăpânire pe el și nici un fel de stimul nu îl poate scoate din apatia asta. Stă culcat sau tolănit într-un colț confortabil al casei aproape toată ziua. Doarme mai mult decât de obicei, chiar și atunci când familia este acasă și în mod normal ar profita de aceste momente pentru a petrece timp cu ei.

Coada este purtată în jos, iar privirea e posomorâtă. Unii câini se irită ușor și chiar devin agresivi la anumiți stimuli, semn că la baza depresiei stă un factor de stres major. Pentru că nu au energia și dorința să iasă afară, își vor face nevoile înăuntru.

Pofta de mâncare este semnificativ afectată. Majoritatea câinilor evită mâncarea sau doar o miros în silă și se îndepărtează de castron. Există și o minoritatea canină ce găsește alinare în hrană și mănâncă mai mult decât de obicei. Depresia prelungită poate duce la deshidratare, pierdere sau creștere în greutate, în funcție de tipul de manifestare a depresiei în raport cu hrana.

Depresia la câini – Cauzele depresiei
Câinii sunt animale care agreează rutina și depind de  ea. Fiecare zi a lor se desfășoară după un program bine stabilit de stăpân și toate lucrurile esențiale din viața lui depind de acest program. Eh, în momentul în care intervin schimbări majore în rutina zilnică, definitive sau pentru o perioadă lungă de timp, întregul univers al câinelui este dat peste cap. Cei care nu reușesc să țină pasul cu schimbările, cad în depresie. Schimbarea locuinței sau a ambientului poate duce la depresie.

Stăpânul favorit lipsește mai mult de acasă și altcineva îi ia locul pentru plimbările zilnice sau pentru hrănit; plecarea copiilor la școală în alt oraș, la terminarea vacantei sau, cel mai trist, decesul stăpânului sau a unuia dintre membrii familiei, toate duc la depresie. Ca și noi, câinele îi simte lipsa și îl jelește în felul său. Unii câini se întristează atunci când le moare un prieten canin, cu care au împărțit locuința ani de zile.

Sosirea unui bebeluș în familie sau a unui alt animăluț care atrage toată atenția poate fi extrem de supărătoare pentru câine.

Singurătatea adesea se traduce prin depresie. Un câine lăsat mult timp singur acasă și care nu primește destulă atenție va deveni tare apatic și anxios. Dacă nu aveți timp să vă ocupați de câine decât o oră în weekend, atunci e mai bine să îi găsiți un alt stăpân, mai preocupat. Câinii sunt animale sociabile care tânjesc după interacțiune cu alți semeni sau cu membrii familiei.

Abuzul și traumele fizice pot fi precursorii depresiei. Unui câine ce a fost bătut și chinuit anterior, sau unuia care a stat în adăpost mult timp îi lipsește compasiunea și siguranța unui cămin. Ei sunt neîncrezători, nesiguri pe ei și potențial agresivi.

Atunci când nicio cauza nu poate fi incriminată, e posibil ca animalul să experimenteze depresia clinică: un dezechilibru chimic și hormonal la nivelul creierului, care nu poate fi tratat decât cu medicație specifică.

Câinii bătrâni pot trece printr-o depresie aparentă. Odată cu înaintarea în vârstă își pierd energia, cheful de joacă și preferă să stea liniștiți și să doarmă.

Depresia poate fi exprimarea multor boli. Atunci când câinele este în suferință fizică, îi este afectat psihicul și comportamentul.

Ca și noi, câinii pot trece prin depresia sezoniera: la schimbarea anotimpurilor sau a vremii. Se pare că presiunea aerului le influențează și lor cheful de viață și starea de bine. Atunci când se apropie o furtună, presiunea crește, iar animalele pot sesiza asta. Iarna, pentru că nu mai pot petrece atât de mult timp pe afară, câinii devin mai depresivi și lipsiți de viață.
Tratamentul depresiei la câine
Primordial este să descoperiți cauza care a dus la căderea moralului. Odată descoperită, problema e pe jumătate rezolvată.  În cazul în care nimic nu pare să explice această stare a câinelui, luați legătura cu medicul veterinar pentru investigații mai amănunțite, care să excludă vreo problema medicală fizică. În ultimă instanță, câinele se poate confrunta cu depresia clinică ce se tratează cu medicație anxiolitică, recomandată de medic.

Acordați mai multă atenție câinelui, vorbiți-i, jucați-vă cu el, mângâiați-l și scoateți-l la plimbare. Arătați-i că vă pasă de el și că nu l-ați uitat. Dacă aveți mai mulți câini în familie, distribuiți în mod egal dragostea și atenția. Un alt animal de companie îl poate distrage de la problemele lui. Ademeniți-l cu ceva bun de mâncare, ceva ce nu poate refuza. Lăsați-l să doarmă câteva zile, somnul reface organismul și eliberează stresul.

sursa : zooland

Otita externa: o infectie a canalului sectiunii exterioare a urechii
Se poate intinde pana in zona mediana a urechii (otita medie), iar in cazurile si mai avansate, poate sa se extinda pana la urechea interna (otita interna), de unde infectia se poate raspandi in intreg corpul, spre sistemul nervos central si spre alte organe.
•    Ei au o predispozitie  mai mare catre otite din cauza faptului ca toate secretiile si descuamarile nu pot fi eliminate  prin simpla scuturare a capului si de aceea e nevoie de interventia stapanului sau a medicului veterinar in acest scop, dar si pentru extragerea parului care uneori creste in conduct si intretine umezeala, favorizand astfel aparitia infectiilor.
Afectiunea urechii pleaca de la supraproductia de sebum care apare ca raspuns la unele iritatii. Dermatitele alergice afecteaza si urechile, mai ales in cazurile recurente. Alte cause ale iritarii urechilor sunt raile auriculare, corpii straini (iarba sau ariste), dar si asa cum am aratat mai sus, parul crescut adanc in canal (mai frecvent la Caniche si Schnauzer). Umezeala cerumenului favorizeaza cresterea bacteriana si infectia.

•     Cainele prezinta discomfort in zona urechii, manifestat prin scarpinat, frecarea urechii de podea sau de mobila si scuturari repetate ale capului. Daca infectia atinge urechea medie apar inclinari ale capului, pierderea echilibrului si miscari neobisnuite ale ochilor.

 Tratament  
 Pasul 1
Cele mai multe infectii otice sunt rezolvate prin simpla spalare de catre un profesionist a urechii urmata de un tratament acasa. Daca in ureche sunt numai descuamari, se impune numai o dezinfectie si o spalatura; oricum, in cele mai multe cazuri este nevoie de spalatura pentru a examina conductul cu un otoscop. Pentru comfortul pacientului recomandam sedarea, pentru ca aceasta manopera, daca exista durere poate produce mari neajunsuri (daca animalul sare intr-un moment nepotrivit).
Pasul doi
Unii caini au otite cronice (infectia nu este controlata prin medicatia obisnuita sau reapare cand se intrerupe tratamentul). In aceste cazuri, secretia otica trebuie dusa la laborator, se face o cultura bacteriana, o antibiograma, apoi se aplica tratamentul specific.
Spalatura urechilor cu solutii dezinfectante, facuta acasa, ar trebui sa devina o rutina.
Pot fi facute apoi si alte teste pentru avedea de ce infectia reapare. Alergiile sunt cel mai des motiv pentru care bolile urechilor reapar.

 Pasul trei
In functie da gravitatea problemei, portiunea verticala a conductului va trebui deschisa chirurgical. Asta da posibilitatea ca secretiile sa fie indepartate mult mai usor si are rolul de a preveni descuamarile severe dupa un tratament local lung si ineficient. Acest procedeu urmareste rezectia peretelui lateral al urechii, existand mai multe metode.
In cazul in care canalul devine atat de afectat incat practic accesul este imposibil, se recurge la ablatia totala a acestuia ca optiune finala. Acesta este pasul final dupa infectii la care tratamentul medicamentos este imposibil.  Dupa ablatie, urechea nu mai are nevoie de tratament pentru tot restul vietii.
Unele informatii speciale despre infectiile cu Pseudomonas Aeruginosa(Proteus)

Pseudomonas Aeruginosa  este o specie aparte de bacterie; este rezistenta la aproape toate antibioticele. Frecvent, otitele recidiveaza, iar in timp multe antibiotice vor fi folosite. Cele mai multe bacterii sunt omorate in cursul tratamentelor locale si generale, ramanand una singura; Pseudomonas.
Daca avem noroc, cultura bacteriana ne va scoate in evidenta un Pseudomonas inca sensibil la Enrofloxacin sau Orbifloxacinne .  Trebuie mentionat ca numai doze speciale, foarte ridicate administrate in focar dar si general sunt eficiente.  Dozele neadecvate pot numai sa faca un Pseudomonas mult mai rezistent. Cu alte cuvinte, un astfel de microb trebuie tratat  definitiv de cand a fost diagnosticat; odata devenit rezistent la terapia orala, tratamentul devine infinit mai dificil.
Terapia orala este in general combinata cu unele tipuri de  solutii aplicate intraauricular. Exista si preparate pe care veterinarii le prepata singuri si nu de putine ori acestea s-au dovedit a fi foarte utile.

sursa : veterinarulconstanta , animalutul , zooland , animale